Prin demersul critic Fantasticul în literatura română și sud-americană ne propunem să surprindem dinamica acestui gen, reliefând valenţele pe care le capătă în cadrul fiecărei literaturi. Fantasticul, ca gen literar, nu-i este tributar niciunui alt gen. În ciuda stigmatului de intrus, de creaţie artificială, predestinată eşecului literar, fantasticul nu a decăzut din drepturi, extrăgându-şi seva din cele mai profunde resorturi ale spiritului. Astfel, literatura plăsmuită de fantezie are datoria să acceadă la o treaptă superioară în ierarhie, situarea ei doar pe pragul toleranţei fiind o fastidioasă prejudecată.
Este literatura fantastică un musafir nepoftit la masa personajelor literare? La răspântia literară, fantasticul se prefigurează ca una dintre cele mai sigure căi spre abisul fiinţei, spre dilatarea şi prefacerea certitudinilor convenţionale. În literatura fantastică, definită ca ieşirea din cotidian, ca ruptura unei ordini normale sau ca spargerea unor reguli prestabilite şi unanim acceptate, coabitează două planuri, cel mai adesea, în cercuri concentrice, care converg spre esenţa narativă. Încercarea de a defini fantasticul se prefigurează ca una deosebit de laborioasă, existând riscul de a aluneca, mult prea uşor, în alte sfere tematice, precum cea a ştiinţifico-fantasticului sau a absurdului.
Fantasticul apare doar atunci când în planul ferm al realităţii se produce o intruziune brutală, neaşteptată şi inexplicabilă a unei situaţii nefireşti, enigmatice în tot cazul, şi care determină o gravă ruptură sau tulburare a acestui plan, ajungând să pună în discuţie însăşi ordinea lui constitutivă şi aducând cu sine un sentiment de spaimă sau de descumpănire atât personajelor aflate în cauză cât şi cititorului, care, uneori, este în măsură să ştie mai multe despre cele întâmplate, dar căruia, explicaţia îi rămâne nu mai puţin ascunsă. Literatura fantastică este cea care emerge ca o formă de evaziune dintr-un prea plin de fapte sufocante, ce anulează orice reper identitar. Ea se constituie într-o specie de redempţiune, de suprimare a unor constrângeri circumstanţiale, creând universul altor entităţi, planul unor trăiri diferite; ea structurează cele mai intricate pulsiuni ale imaginaţiei.
În literatura română, producţiile fantastice sunt mai degrabă rezultatul unor întreprinderi independente, neasimilate unor grupări literare. Literatura sud-americană din a doua jumătate a secolului al XX-lea reprezintă un melanj de naţionalităţi, care reuşeşte să transgreseze limitele geografice convenţionale, configurând o supra-realitate ficţională, ferită de rigorile formalismului şi de caracterul facil al reprezentărilor mimetice.
De-a lungul timpului, au existat multe tentative de a statua cadrul teoretic al literaturii fantastice, dar niciuna dintre acestea nu a avut succes. Cea mai importantă trăsătură a literaturii fantastice rezidă în impresionanta ei varietate, în extraordinara gamă de forme şi aspecte. Prin urmare, putem descrie literatura fantastică, enumerând componentele acesteia, dar suntem departe de a reuşi să afirmăm ceea ce este, în realitate, literatura fantastică.
În viziunea criticului literar, Tzvetan Todorov: „Fantasticul reclamă îndeplinirea a trei condiţii. În primul rând, textul trebuie să îi impună cititorului să privească universul personajelor ca pe o lume reală şi să oscileze între o explicaţie naturală şi una supranaturală a evenimentelor descrise. În al doilea rând, această ezitare poate fi trăită de un personaj; ezitarea devine una dintre temele lucrării – în cazul lecturii naive, cititorul se identifică cu personajul. În al treilea rând, cititorul trebuie să adopte o anumită atitudine faţă de text: el va respinge interpretările alegorice şi pe cele poetice. Todorov delimitează fantasticul de alte genuri, precum straniul sau miraculosul. În timp ce aceste genuri au ceva din ambiguitatea fantasticului, ele oferă, în cele din urmă, o soluţie dictată de legi naturale (straniul) sau de sfera supranaturalului (miraculosul).”
Roger Caillois oferă o definiţie a fantasticului, care evidenţiază rolul atmosferei ca, de altfel, necesitatea creării unor stări ciudate. În opinia criticului, este esenţial să se disocieze următoarele concepte, adesea confundate: miraculosul, căruia i se circumscrie sfera basmelor, unde limitele realităţii obiective sunt transgresate fără a provoca un dezechilibru sau fără a distruge coerenţa internă a acestei realităţi şi fantasticul, care dezvăluie o ameninţare, o intruziune neobişnuită, aproape de nesuportat, în realitatea înconjurătoare. Dacă pe tărâmul basmelor, supranaturalul nu provoacă groază, de vreme ce este asimilat ordinii fireşti a lucrurilor şi, mai mult, reprezintă substanţa însăşi a acestui univers, legea căreia i se supun evenimentele, precum şi climatul care permite prezenţa miracolelor, în cadrul literaturii fantastice, supranaturalul este perceput ca o fisură, ca un puternic dezechilibru al universului real.”
Platitudinea unei realităţi anoste, cenuşiul unor gesturi previzibile, mecaniciste, aplatizarea afectelor, toate acestea se văd contrabalansate de creaţiile literare. Bineînţeles, nu o literatură aservită unei înclinaţii mimetice, ci acea literatură care se creează printr-o încălcare a reperelor convenţionale, cristalizându-se într-un material ce se cere descifrat, astfel încât să nu provoace o lectură fosilizată. Literatura este un imperios exerciţiu de creare – înţelegere –asimilare, nu doar o pasivă situare de cealaltă parte a paginii, rămânând ca cititorul doar să constate ceea ce tocmai a avut loc. Literatura fantastică îl surprinde pe cititor, transformându-l într-un co-participant alert, care încearcă să pară cât mai pregătit pentru ceea ce urmează, fiindu-i de-a dreptul negat dreptul de a anticipa. O literatură previzibilă este o risipă de energie şi de timp, mai ales, din partea cititorului. Cel mai important ingredient al literaturii fantastice este atmosfera, în ale cărei falduri se învăluie personajele.
Prezenţa fantasticului deconcertează, subminează o realitate; de foarte multe ori este zguduită certitudinea însăşi. În această împrejurare, ceea ce ne invadează este senzaţia de inexplicabil, straniu, mister, asimilat unei primejdii potenţiale, iminente. Pentru ca fantasticul să-şi impună regimul este nevoie de o adevărată fisură a ordinii existente, de o irupere directă, brutală şi invincibilă a „misterului” în cadrul mecanismelor şi previziunilor cotidiene ale vieţii: invazia sacrului în interiorul ordinii laice, profane; a supranaturalului în mijlocul naturalului; a faptului inadmisibil, absurd, imposibil, monstruos în plin determinism comod şi previzibil.
Aşa cum afirmă criticul Adrian Marino, „fantasticul exprimă visul treaz al individului, saltul dincolo de aparenţe, escamotarea realităţii cenuşii, mecanizate sau brutale. Straniul respinge şi atrage deopotrivă, deoarece prin el lucrează fascinaţia misterului, reflexul neliniştii primordiale, un rest de mentalitate originară, inconştientă, deprinsă a opera prin simboluri şi cauzalitate magică”.
Prin statuarea unei poetici a fantasticului românesc şi surprinderea unora dintre momentele definitorii ale fantasticului sud-american, studiul de faţă se constituie într-o încercare de a aborda contrastiv cele două literaturi.