„În teatru se produce un adevărat test chimic, chiar unul cu acizi. Când spectacolul s-a terminat, ce rămâne? Poţi uita plăcerea, dar şi emoţia puternică dispare, iar cele mai puternice argumente îşi pierd şi ele firul. Când emoţia şi subiectul piesei sunt legate, însă, de dorinţa publicului de a vedea mai limpede în el însuşi, atunci se aprinde ceva în spirit. Spectacolul lasă în memorie un contur, un gust, o urmă, un miros - o imagine. Imaginea centrală a piesei e cea care rămâne, şi dacă elementele componente sunt bine îmbinate, această siluetă va fi înţelesul, această formă va fi ceea ce vrea să spună piesa. Când, peste ani, mă gândesc la o experienţă teatrală care m-a impresionat, nu văd decât miezul gravat în memoria mea: doi vagabonzi stând sub un copac, o bătrână trăgând o căruţă, un sergent care dansează, trei oameni pe o canapea în iad sau, din când în când, o urmă şi mai adâncă decât orice imagine. Nu sper să-mi aduc aminte exact sensul, dar din acel miez pot reconstrui o serie de înţelesuri. Astfel, va fi fost atins un scop. Câteva ore ar putea modifica pe viaţă modul meu de a gândi. E aproape, dar nu chiar imposibil, să se întâmple.”
Peter Brook, Spațiul gol
