Improvizatia. Studiul tacerii in arta actorului

Cine tace în timpul unei convorbiri poate „să dea de înţeles“, adică să ajute înţelegerii în chip mai autentic decât cel care nu-şi drămuieşte cuvântul. A vorbi abundent despre ceva nu reprezintă defel o garanţie pentru progresul înţelegerii. Dimpotrivă: vorbirea care nu se mai sfârşeşte acoperă ceea ce este înţeles şi îl aduce la o limpezime aparentă, în speţă la incomprehensibilitatea trivialului. A tăcea nu înseamnă însă a fi mut. Dimpotrivă, cine e mut are tendinţa de „a vorbi“. Un om mut nu numai că nu a dovedit că poate tăcea, dar lui îi şi lipseşte orice posibilitate pentru a dovedi aşa ceva. Şi cineva căruia, prin natura sa, nu îi stă în obicei să vorbească, arată tot atât de puţin precum cel mut că el tace şi că poate să tacă. Cine nu spune niciodată nimic nici nu poate, la un moment dat, să tacă. Numai în adevăratul discurs e cu putinţă tăcerea autentică.

Martin Heidegger, Ființă și timp,
Editura Humanitas, 2003, p. 168

–