Peisajul politic din România ultimilor zece ani propune un discurs de re-facere a unei tradiţii brutal întrerupte de dictaturile care s-au succedat începând cu anul 1938. Din ce în ce mai mult, discursul devine doar pretextul unei retorici bine definite: cea a produsului (politic, în acest caz) destinat unui public larg (electoratul), iar figura oratorului lasă locul speach-maker-ilor profesionişti. Scos de la tribună, discursul politic actual acţionează prin efecte vizuale şi slogane, iar eficacitatea lui se concretizează în procesul electoral şi mai puţin în cel deliberativ. Definind discursul politic ca un act verbal complex, în care un orator exercită o acţiune persuasivă asupra unei adunări politice, şi în strânsă legătura cu instituţiile politice, atenţia se îndreaptă spre perioada de construcţie a statului român modern, până în zorii dictaturilor care vor aduce cu sine un tip de discurs ce iese din zona deliberativă şi intră în cea a propagandei ca unic discurs al puterii.