Ecoul romantic şi atitudinea modernă caracterizează preocupările sopranei Irina Ionescu în orizontul abordării literaturii vocale camerale franceze. Nu este o regulă, dar, pentru a discuta rezultatul oferit de lectura unei astfel de lucrări dedicate creaţiei franceze romantice ni se pare necesar a identifica direcţiile urmate în procesul elaborării lucrării. Astfel, Irina Ionescu depăşeşte în primele capitole ”Melodia franceză în ansamblul creaţiei europene vocale de gen” şi ”Repere ale apariţiei şi evoluţiei melodiei franceze” definiri ale evoluţiei genului, ca apariţie şi afirmare, pornind de la istoria muzicii, continuând cu sistematizarea componentelor culturii muzicale franceze, cadru util şi necesar pentru expunerea ulterioară a caracterisicilor miniaturilor vocale franceze cu acompaniament de pian, în care se îmbină versurile tălmăcite prin sunetul vocii în dialog cu cel al pianului. Era necesară această atitudine a sa pentru a merge mai departe în aprofundarea unei asemenea tematici, în care autoarea abordează problematica interpretativă din perspectiva experienţei personale în recitaluri, de altfel demonstrată nu numai expozitiv, ci şi artistic, prin programele muzicale cu înregistrări live din concert, realizate până acum. (”Despre interpretarea muzicii vocale franceze”, ”Provocările pe care le ridică repertoriul francez unui interpret de limbă română”). Autoarea a considerat că cele supuse lecturii nu ar fi reprezentat întru-totul o concluzie, ci doar un ghid de parcurs, pentru interpret sau meloman. Iată de ce autoarea şi-a completat cercetările, dorind să demonstreze orizontul său informaţional vorbind despre ”Contribuţia unor interpreţi ai secolului XX la evidenţierea creaţiei melodice romantice”. Cunoaştem mai întâi unele particularităţi stilistice în interpretare, apoi condiţiile care personalizează acest demers în lumea culturală franceză. Ne apare extrem de interesantă şi prezentarea destinului artistic al mai multor interpreţi ai melodiei franceze despre care - în afara unor celebrităţi precum Souzay, Lubin, Crespin, van Dam - ştim foarte puţin sau chiar nimic. Epilogul lucrării nu este o simplă cortină ci, dimpotrivă, cum spune o melodie a marelui compozitor francez Gabriel Fauré, cadenţa unor Reflets dans l’eau.